25/10/2026
Lasă loc lui Dumnezeu - Universului sau cm vrei să îl numești - să orchestreze. E o idee pe care FLOSS o tot expune în episoadele ei și de care uitasem.
Am avut o perioadă în care ascultam Florence Given Show săptămânal. Azi, după câteva luni bune, mi-am amintit de ea, i-am dat play la ultimul episod și le-am lăsat să curgă și pe cele pe care le mai ascultasem.
Și am dat din nou peste ideea de mai sus, pe care mi-am tot repetat-o (și cât mi-am repetat-o a funcționat), dar fiind complet împotriva modului meu default de funcționare, s-a șters ușor și-am revenit la a încerca să plănuiesc totul în detaliu.
Ăsta e modul meu default: încerc să plănuiesc totul pentru a trăi cu iluzia controlului. Și Dumnezeu mă tot pune în banca mea dându-mi planurile peste cap. Și eu în loc s-ascult, ca un rebel adevărat, mă-mpotrivesc. Și-mi ies de pe traiectorie și intru într-o spirală obositoare.
Plănuiesc prea mult - mă-mpotmolesc la a 5-a acțiune - mă încăpățânez - eșuez mai tare - renunț.
Dar nu și când: plănuiesc - împotmolire - zic “ok, arată-mi Tu, zi-mi ce vrei!” - ascult, observ, las capul jos, cer iertare, țin capul sus - merg înainte cu ce am, mereu cu acceptare și iertare și-apoi iubire - merg înainte.
Am plecat cu ideea că fac poze la zeci de piese. Poze simple, de produs, SIMPLE. (swipe pân’ la final să vedeți primele încercări)
Nu mă satisfăceau neam. Nu aveau acel ceva. Și-am zis în primă fază “f*ck it, plec acasă,” dar apoi am zis “ce mă fascinează în jur?”
Și-au fost aceste flori tomnatice, dantelate și pufoase. Și spinoase. Mai cu teamă, mai cu “oare are rost?”, am ajuns să mă îmbrac cu totul în ele. Am plâns, am râs, am tras și 3 poze decente și-am plecat acas’.
Nu, viața nu poate fi plănuită. Și nu, nu pot să nu mă iert și să nu iert. Iar și iar și iar. Căci a fi om și a încerca să rămâi om nu-i deloc ușor.
